Ziua în care vrei să renunți. Ziua în care apar îndoieli.
Pentru că te simți ca naiba, te miști ca Robocop în perioada de testare, te dor mușchii, genunchii, iar orgoliul tău e franjuri pentru că, deși nu râde nimeni la sală de tine, tu știi cum te miști, simți fâlfâitul haotic al burții la fiecare mișcare pe care o faci.
Deja m-am obișnuit cu efectul cafelei cu ulei de cocos. În primele zile combinația asta îți curăță conductele. „Mr. Muscolo”, cum zice Cătălin. Apoi te obișnuiești, pentru că efectele nu mai sunt violente sau de lungă durată, și continui să bei cafeaua asta grăsuță pentru că deja știi că-ți potolește nepotolita foame de gusturi și arome.
După 16 ore de nemâncat, rup postul intermitent. Nu pentru că mi-e foame, că nu mi-e, ci pentru că respect un program. Normal, aș putea prelungi postul, corpul aflat în stare de cetoză ar consuma mai mult din zeastrea-mi abdominală, dar nu vreau să-mi forțez norocul din primele zile. Mă mulțumesc cu starea de Robocop. Deci, ouă, ciuperci și chestii verzi sub formă de frunze la mic dejun. Normal, fără pâine și alte chesti făinoase ori amidonoase, pentru asta am frunzele de salată din farfurie. Și tu care vedeai pâinea ca simbol al vieții, cu îngemănarea de elemente primordiale pământ-apă-foc, toate la un loc, începi să-ți simți temelia universului tău nițel zdruncinată. Dar trece, totul trece…
După câteva zile de obiceiuri neobișnuite începi să gândești în avans. Ca la șah. La ce urmează să mănânci în următoarele zile, îți faci rețete-n cap, meniuri. Renunțasem la gătit, de frica de a nu deveni un sumotori. Cătălin mi-a zis că ar fi bine să continui, însă într-o direcție care să mă ajute, să ajustez din mers, ca la BJJ. Așa că mi-am făcut rapid cumpărăturile. Pulpă de vițel, leurdă (a apărut, finally!), ceapă verde, salată, morcovi, mărar și pătrunjel, alge și condimente. Am pus carnea la fiert, cu niște rădăcinoase și condimente, am aruncat untură de rață pe fundul tigăii și am preparat carnea tocată, găsită prin frigider, cu fel și fel de condimente, să-mi fac taco-uri. Învelite în frunză de salată, ai ghicit, și cu ceva murături și ardei roșu pe lângă. Simplu. Trebuie să-mi fac musai niște flavor-bombs, în variantă curată, pentru ca gustul să nu devină monoton. Pentru că ai mei fac paste, d-aia! Tagliatele cu un ragu făcut din carnea și ciupercile preparate de mine, exact! Și simți aroma, știi gustul, nările încep să-ți fornăie ca la un cal agitat și… te trezești cu mâna în tigaia cu paste. Îți amintești că vrei să slăbești, zici că iei doar câteva doar, de gust, că n-o să afecteze prea tare dieta ta, scuze din astea! Și e simplu: dai curs tentației, papi tagliatelele stropite cu deliciciosul ragu, sau te ții de drumul pe care trebuie să-l parcurgi. Am rezistat tentației, m-am gândit că derapajul culinar doar mi-ar prelungi mandatul de „obez”, ori fix asta nu vreau, corect? E simplu să faci alegeri, dacă știi ce vrei. Dar, trebuie să știi ce vrei. Și treci peste toate frustrările de moment, indiferent de natura lor.
Don’t quit!
Despre faptul că mă simt ca naiba am scris la început, nu?
Mi-au trecut multe scuze prin minte pentru a evita antrenamentul de seară, maimuța din creierul meu este foarte creativă! 🙂 Dar ce rezolvam dacă săream peste? Pentru că este posibil chiar să am un motiv să nu pot merge la sală, iar chestia asta să devină deja obicei. Așa că am trecut peste glasul maimuței și-am mers la sală. Ca Robocop, da!
13.03.2019
Miercuri e zi de kickbox și de MMA la sala Brave Combat din Huedin. Cătălin ne-a adus un luptător profesionist, pe Răzvan Mustață, să ne învețe câteva lucruri. M-am pricopsit cu o pereche de mănuși noi, ca să pot lucra, și… am crezut că la kickboxing îmi va fi mai ușor, câtă vreme nu lucram pe saltea cu tot corpul veșnic în mișcare al partenerului. Și a fost, până la sparring. Și oricât de simple ar fi tehnicile, când le repeți iar și iar, mereu cu garda sus, și dai și primești… meh! Simți cum mâinile ți se scurg în saltea, vrei să le lași, noroc că mai există prin săli câte un Thomas care să-ți remintească că vrei să revii în formă. Și îți revii! Și cu atât mai mare e bucuria că ai mai supraviețuit unui antrenament cu cât constați că poți iar să atingi solul cu palmele și că reușești să duci genunchii la piept, misiune imposibilă acum câteva zile.
Deci, am trecut și de cea de-a 3-a zi. În viață!
Probabil că ar trebui să scriu numai chestiile faine, ca tu, cititorule, să ai senzația că totul va fi roz. Va fi! Dar pentru asta e musai să treci niște praguri. Dar renunțarea nu-i o soluție! Mai ales pentru un obez ca mine!