Ea este „buni”. De la bunica. Și are doar 105 ani!
Nu știu câte persoane centenare ai întâlnit în această viață, eu n-am avut acest noroc, așa că este lesne de intuit reacția mea la aflarea veștii că-mi savurez seara taman pe prispa casei unei doamne ce a trecut de ceva vreme pragul celor o sută de ani.
Era-n seara primei zile de Paști, pe când huzuream în foișorul vecinului de mai la vale, adulmecând răcoarea ce se ițea de pe dealurile împădurite ce străjuiesc cătunul în care obișnuim să fugim de frenezia capitalei, și, între două clinchete de pahar și două vorbe schimbate cu Daniel, vecinul cu foișor în fața casei, am aflat despre „buni”, sau „țața Frusina”, cum o știu oamenii din sat.
Puțini știm că-n lumea simplă a satului, termenul „țață” este dezbrăcat de orice sens peiorativ cu iz de mahala, așa cum e la oraș, ba, din contră, este un termen respectuos cu care omul simplu se adresează unei femei mai în vârstă. Și chiar dacă ulițele de altădată au fost acoperite de insensibilitatea asfaltului, respectul față de cei mai în vârstă încă dăinuie.
„105 ani? Pe buneee, o suuu-tă cinci aaaani?”, am întrebat, uitând pentru o clipă de cei 2 Amstaffi jucăuși, cu care-mi făceam de lucru. „Da, precum ai auzit, 105!”, îmi răspunse Daniel, amuzat de uluirea ce mi se citea pe față. „Uaaau, și pot s-o cunosc?”. „Firește, dar mâine, că acum doarme deja.” Uitasem de trecerea timpului, uitasem că se făcuse deja târziu, tot ceea ce știam era că aveam ocazia de a cunoaște o persoană mult mai în vârstă decât oricare altă persoană întâlnită până acum. Îmi imaginam doar câte amintiri, câte povești și câte senzații poate strânge un om în mai bine de un secol de viață.
A doua zi, am coborât două case mai jos s-o cunosc pe „buni”. Un fior de emoție își făcea loc prin mulțimea de gânduri de-a valma, probabil datorită faptului că Daniel mă avertizase deunăzi că nu toate zilele lui „buni”-s bune, și că uneori își mai pierde firul gândurilor, cum se întâmplă adeseori în astfel de cazuri. Trecând însă pragul micuței case „din spate” în care-și duce zilele „buni”, și întâlnindu-ne privirile, am înțeles că nimerisem într-una din zilele cele bune. Tocmai ce-și terminase de mâncat bucățelele din mărul pe care și-l curățase cu mare grijă, iar dincolo de pleoapele îngreunate de ani am simțit o privire vie, însă caldă precum zâmbetul cu care-și accentua semnele timpului brăzdate-n obraji.
Țața Frusina s-a născut, a crescut și trăiește pe acele meleaguri în care drumurile și-au găsit dintotdeauna sfârșitul și știe acel cătun încă din vremurile-n care era alcătuit din cele câteva case ridicate pe firul acelui sfârșit de drum modelat de urmele căruțelor, devenit între timp adevărat drum modern, îmbrăcat în straie de asfalt cu model peticit, după tradiționala metodă de cârpeală a drumarilor patriei. Am întrebat-o cum se simte la anii de-i are. „Eh, maică, mi-au căzut dinții! În rest, o zi așa, o zi așa….”. Marele ei of era faptul că n-o mai ascultau picioarele, că-n ultima vreme nu se mai putea deplasa, fiind astfel nevoită să-și petreacă majoritatea timpului în acel pat, și nici măcar împărtășirea of-ului său primordial nu i-a atenuat vreo clipă zâmbetul larg de pe chip. Din strângerea mâinii sale plăpânde, din privirea-i ce-a văzut atâtea-n ultimul secol și ceva, și din zâmbetul sculptat parcă pe al său chip, „buni” mi-a răspuns fără a fi nevoie de cuvinte la întrebarea ce mi-a măcinat mintea peste noapte.
Inițial am crezut că liniștea acelui spațiu georgrafic a facut mai ușoară apăsarea timpului pe umerii locuitorilor zonei, un loc atât de îndepărtat de goana lumii moderne, că a scăpat și colectivizării comuniste dar și avântului tehnologiei, care abia în ultimii ani a reușit să pătrundă între dealuri, cu semnal GSM și tot meniul civilizației, însă mi-am amintit că crucile cimitirului îmi spuseseră cu o zi înainte că-n el își găseau odihna și oameni plecați în grabă de pe astă lume, așa că ipoteza cu liniștea locului, din belșug pentru toți, nu-și mai găsi loc în logica minții mele, luând cu ea și celelalte ipoteze înrudite, legate de alimentație, activități gospodărești și toate celelalte variațiuni pe aceeași temă. Dar tot ce mi-a transmis prin necuvinte „buni”, dincolo de acel trup plăpând, limitat fizic de trecerea vremii, a fost acel licăr de spirit viu, la care n-a renunțat nici în cele mai mari încercări ale vieții sale de până acum.
Pe când avea 35 de ani, țața Frusina a fost diagnosticată cu cancer la sân. La ambii. Și, cum tratamentele vremurilor s-au dovedit a fi inutile, s-a văzut nevoită să se opereze și să renunțe la ei. Dar nici operația nu s-a dovedit a fi o soluție eficientă, așa că doctorii au trimis-o acasă să-și trăiască ultima sa săptămână de viață. Daniel mi-a povestit ulterior chinul prin care a trecut femeia, cum au adus-o acasă și i-au pus gheață pe abdomen ca să-i mai domolească febra și durerile postoperatorii. Și când toată lumea aștepta resemnată anunțatul final, „buni” s-a hotărât că nu este timpul să plece. N-a făcut nimic special, nimic religios, magic sau mistic, doar s-a hotărât… Au trecut 70 de ani de când i s-a spus că mai are cel mult o săptămână de trăit, de când și-a luat licărul de spirit viu rămas și a hotărât să rămână printre noi, într-atât de mult încât zilele trecute să ne putem întâlni și să putem sta la un pahar de vorbă, ca eu să pot povesti despre întâlnirea mea cu o centenară neaoșă, care n-a auzit vreodată de Ikigai, Yoga, Ayurveda, meditație transcedentală sau alte activități ce se presupune că ne-ar aduce niște ani în plus.
Am întrebat-o dacă putem face o poză împreună. Îmi doream tare mult acest lucru, pentru a imortaliza momentul. „Ei, da cum să nu? Stai numai să strâng un pic pe aici!”. Putea face orice-și dorea pe o rază cât întinderea mâinii sale, apoi mi-a luat din nou mâna și a privit spre telefonul mânuit de Daniel.
Zâmbesc și-acum, când scriu aceste rânduri, la distanță de câteva zile și câteva sute de kilometri. Și nu musai pentru că am stat de vorbă cu o „buni” de 105 ani, cât pentru faptul că am simțit acel spirit viu de dincolo de un trup plăpând, de care m-am despărțit promițându-ne că ne vedem „data viitoare”, când poate voi avea mai mult timp pentru povești adunate vreme de-un secol.
„Ei, Laufer, vezi casa aceea, mai la vale de țața Frusina? Acolo a locuit doamna Pupezescu, s-a stins la 107 ani!”