O să mă înjuri când îți voi spune că Omul prin definiție este un Creator, nu? Probabil că-mi vei aduce zeci de argumente pentru a-ți susține ideea că puțini sunt aceia meniți a fi Creatori. Că trebuie să fii născut pentru așa ceva, să ai har, și că majoritatea dintre noi n-avem astfel de calități, iar singurul act de creație se regăsește în ritualul muncii de la 9 la 5. Înțeleg asta, pentru că asta am învățat și eu, deci asta am crezut.
Până de curând…
Când te hrănești doar cu lucrurile care vin spre tine, fără să hrănești la rândul tău pe alții, atunci ești Consumator. Indiferent că vorbim despre hrană pentru corp, minte sau suflet, iei doar ce-și place. Și plătești pentru asta. Este mult mai comod decât să creezi ceva. Pentru că asta înseamnă să te arăți lumii, ori asta implică să te expui unor elemente dure precum critica, rușinea și îndoielile.
Nu e nimic în neregulă dacă ești Consumator. Problema se complică în momentul în care devii Critic. Unul născut din frustrările fricii de a fi Creator. Unul care vrea doar să taie avântul celor ce încearcă a crea ceva ce el n-a avut curaj. Contează că a sa critică este sau nu obiectivă? Nu! Criticul își va face un renume cu cât numărul Creatorilor în devenire distruși va fi mai mare. Și cu cât renumele său va fi mai mare, cu atât va deveni mai subiectiv. Va avea protejați, se va afilia anumitor grupuri, care îi vor proteja renumele în schimb, toate acestea în condițiile în care Criticul nu s-a dovedit vreodată capabil să lase lumii vreo operă de artă izvorâtă din adâncurile sufletului său.
Cel mai prolific pictor
Potrivit Guinness World Records, cel mai prolific pictor din toate timpurile este spaniolul Pablo Diego Jose Francisco de Paula Juan Nepomuceno de los Remedios Crispin Cipriano de la Santisima Trinidad Ruiz y Picass. Acum, că tot ți-ai rupt limba, îl știi sub numele de Pablo Picasso.
Născut în 1881, Picasso a primit prima lecție de artă la 7 ani. La 12 ani a fost înscris la o școală de artă, la care a renunțat 4 ani mai târziu pentru a-și căuta propria cale în artă. Picasso a trecut prin toate perioadele artistice: modernistă, albastră, roză, africană, cubismul (analitic și sintetic) și apoi neoclasicismul și suprarealismul. Adică și-a încercat mâna în aproape fiecare mișcare de artă care a existat în secolul XX. Și-a schimbat stilul în fiecare dintre aceste perioade, a experimentat varii forme și palete de culori.
În 75 de ani de carieră, Picasso a creat 13.500 de tablouri, 100.000 de printuri și gravuri, 34.000 de ilustrații de carte și 300 de sculpturi și ceramică. Spre deosebire de mulți artiști, el s-a bucurat de roadele muncii sale, opera sa fiind evaluată la aproape 800 milioane de dolari.
Ce-i atât de special la Picasso?
Păi, dacă aduni toate picturile, ilustrațiile și sculpturile sale vei ajunge la 147.800 de lucrări. Adică aproximativ 1.970 de lucrări pe an. Sau 5,4 lucrări pe zi. Zi de zi.
Nu se uita la tutoriale, nu citea despre pictură, nu-i urmărea pe alții pictând. Picasso picta. Mai mult de cinci lucrări în fiecare zi din an. Firește, nu toate lucrările sale au fost capodopere. Multe dintre ele erau schițe, pentru care poate lucra doar 15 – 20 de minute, însă faptul rămâne: Picasso a fost un Creator. Bogat și faimos. Dar foarte muncitor.
Consumator sau Creator?
Nu, Picasso nu-i singurul Creator prolific.
Beethoven a compus 722 de lucrări, în 45 de ani. Bach a scris 1128 de lucrări în 41 de ani, iar Mozart peste 600 de lucrări în 30 de ani de carieră. În literatură o să găsești scriitori cu peste 4000 de cărți scrise în decurs de 60 de ani, și tot așa…
Ideea este că de la fiecare dintre ei nu cred că putem enumera mai mult de 10 lucrări, pentru că – repet – nu toate lucrările lor au fost capodopere. Dar au avut curaj să se exprime, să se arate lumii, să se expună criticii, rușinii și îndoielii. Chiar și-n momentele în care poate că erau conștienți că nu au cele mai bune lucrări. Pentru că așa se întâmplă: niciun Creator pământean nu este perfect, însă perfecțiunea se atinge făcând, nu comentând.
Frâna perfecționismului
Sunt comod. Chiar leneș, când vine vorba despre a crea ceva.
Asta pentru a-mi ascunde de fapt frica teribilă de a nu fi criticat. De aceea, am tot găsit câte ceva de finisat la tot ce mă apucam să scriu, litere sau note. Nimic nu era perfect, așa că în toți acești ani toate lucrările și-a găsit sfârșitul într-un sertar. Stând pe muntele meu de lucrări neterminate, am realizat într-un final că perfecțiunea este un țel în continuă mișcare. Că este o iluzie. Și că obsesiva atenție la detalii ucide creativitatea.
Mi-a luat multă vreme să înțeleg că suntem perfecți doar în imperfecțiunea ce ne diferențiază de ceilalți. Unii vor rezona cu ea, alții ba! Ca-n viață…
Și când am înțeles că progresul trebuie urmărit, nicidecum iluzia perfecțiunii, am prins un pic de încredere și am lăsat deoparte scuzele, amânările și abandonarea ideilor cu care îmi ascundeam frica și îndoiala ce mă țineau pe loc.
Am reînceput să scriu. Nu pentru că i-am promis Andreei că-mi reiau blogul în primire, ci pentru că nu-mi mai este frică să mă fac de râs. Poate așa îmi țin și promisiunea față de Mircea, că n-o să mă mai plictisesc repede în 2020.
Deci?
Asta cred. Că oricine, absolut oricine, este menit a fi Creator. Nu doar Consumator, pentru că asta suntem toți, consumatori. Iar Criticii ar trebui să-și vadă de propriile creații, câtă vreme nu poți critica ceea ce nu poți face mai bine. Creează, ai curaj să te arăți lumii! Nu pentru a le arăta celorlalți că ești mai cu moț, nu pentru faimă, nu pentru bani. Pentru zbaterile sufletului tău. Pentru a lăsa lumii ce va veni după tine mai mult decât casa, mașina sau banii din conturi, care oricum nu vor rezista timpului. Peste timp va rămâne doar o bucățică din tine, Creatorul!