Repet, susțin cititul. Însă nu cititul de-a valma, la întâmplare, pentru că, da, cunosc și eu îndeajuns de multe persoane care au citit biblioteci întregi dar nu se pot adapta celor lumești. Vorbesc despre cititul eficient, în care cartea este un instrument. O să explic asta altă dată.
Acum însă vreau punctez câteva idei despre „nu vreau”-ul copiilor noștri. Pentru că se întâmplă și uneori rămânem de-a dreptul dezarmați că „nu vrea”. Că nu vrea ce vreau eu, da!
N-am centură neagră în parenting, dar din experiențele avute îți pot împărtăși că orice „vreau/nu vreau” are la bază un motiv, de obicei ascuns vederii noastre de adult. Iar găsirea acelui motiv real îl compar cu săpatul după diamante, proces în care se scoate multă piatră (încăpățânarea) și noroi (fițele) până se găsește o bucățică prețioasă, care atârnă apoi toată viața de un gât frumos sau de un deget merituos. Numai că „săpatul” este anevoios, și nu de puține ori o piatră refuză să se spargă. Atunci ai 3 variante: 1) renunți că „nu vrea”, 2) mărești forța rugându-te să „vrea”, sau 3) schimbi un pic azimutul felului în care „lovești”. În timp, am descoperit că varianta 3, în care schimb unghiul din care lucrez asupra unei rezistențe, este cea care a produs cel mai repede o „fisură”. Și este de ajuns una singură pentru a disloca ditai blocul.
„Regula unghiului diferit” o aplic și când vreau să renunț la ceva care, culmea, este important dar văd că „nu merge”. Îmi amintesc de întâmplarea aceea cu Edison, ”I have not failed 10.000 times. I have not failed once. I have succeeded in proving that those 10.000 ways will not work. When I have eliminated the ways that will not work, I will find the way that will work.” Da, facem abstracție de faptul că nu el a inventat becul și că de fapt n-au fost 10.000 de încercări nereușite ci 700, dar am considerat ideea valabilă și am păstrat-o. De aceea nu am renunțat la „săpatul după diamante”, câtă vreme renunțarea sigur va face ca acel lucru să NU se întâmple, nu?
„Săpatul după diamante” se aplică și în cazul cititului. Pomeneam despre „cititul eficient”. Orice carte are la bază o idee. Sau două, dar nu mai mult de 5, din câte am observat. Idei pe care autorul vrea să le transmită, conștient sau nu, ambalate într-o poveste. În rest, în jurul ideilor este mult bla-bla-bla, căruia nu i-am găsit vreo întrebuințare. Fix asta caut într-o carte, ideile, nu doar să-mi pape timpul ci să mă ajute să-mi construiesc viața cotidiană mai aproape de „filmul” visurilor mele. Până am înțeles asta eram doar un altul care citise foarte mult și doar atât. Dar despre asta poate altă dată, dacă v-a interesa pe cineva, deja m-am întins prea mult acum!
Încă ceva: NU vreau să învăț pe nimeni nimic. Consider însă că împărtășirea experiențelor între oameni este o modalitate bună de a învăța abordări noi pentru probleme vechi de când lumea. Am evoluat ca specie învățând lucruri noi. Iar când ne vom opri din acest proces al învățării devenim roboței. Sau zombie. Și-mi pare că unii deja ne-am oprit. Iar acesta este singurul motiv pentru care uneori îmi tocesc degetele, deși nu este activitatea mea preferată. Ce zici de asta?