Ta-daaam, ultima parte, cu ultimele 10 piese din cele 50 de bucățele muzicale ce mă definesc. E greu să alegi doar 50 de piese când ai atâtea melodii preferate. Mii? Zeci de mii? Nu știu să zic exact, cred că mi-ar lua mult timp să le număr…
Deci ultimele 10 piese…
10. RUN DMC feat. Aerosmith – Walk This Way (1986)
În ’88 știam deja ce-i ăla rap. Dintr-o întâmplare fericită, ascultasem Grandmaster Flash & The Furious Five, Sugarhill Gang și Afrika Bambaataa, și mi-a fost de ajuns să prind gustul cuvintelor care păreau a se transforma în ritm, chiar dacă nu înțelegeam o iotă din mesaj. Auzisem de NWA, dar nu ascultasem nimic încă, iar pe finalul unei casete video cu Rambo, dublat în turcă, am descoperit videoclipul la Walk This Way. De bătăile cu rockeri auzisem prin cartier, însă rap-ul și rock-ul nu aveau niciodată loc în aceeași propoziție. Așa că am rămas uimit cum o gașcă de rapper-ași, îmbrăcați șmecherește, cu pălărioare și Adidas fără șireturi în picioare, reușiseră să facă o piesă cu niște pletoși zgomotoși. Ce mai, aveam un nume nou în vizor: RUN DMC. Și nici pletoșii nu sunau rău deloc, riff-ul de chitară îmi părea mult mai imporant decât ritmul în sine, așa că următorii ani am vânat rap și rock, cât am putut.
9. Depeche Mode – World In My Eyes (1990)
Vara lui ’90. Eforie Sud. Cazino. Am ajuns acolo într-o seară, sătui de Costinești, unde aveam baza, grație mamei lui Cetin. Apăruse deja MC Hammer, astfel că universul meu rap se extinsese și spre zona dansantă. Nuțu era cu Vanilla Ice, ceilalți mai echilibrați, însă mai toți ne toceam tălpile tenișilor prin discoteci. Țin minte și acum cum muzica s-a oprit la un moment dat, că era pe reprize de genuri, iar din boxe a început să se audă un bass synth și un synth ce-l completa. Apoi a intrat ritmul, sintetizat și el, iar eu am rămas cu privirea într-o boxă suspendată, de parcă vedeam sunetele. Nici nu băgasem de seamă că ringul se golise de cei ca mine, Nuțu mă trăgea de mânecă „hai, că nu e muzica noastră!”, iar eu rămâneam în continuare cu privirea proptită-n membrana boxei din care deja se insinua o voce ce mă intriga. Alunecoasă, misterioasă si totodată senzuală. Așa am rămas toată piesa. Cu privirea într-un din boxele suspendate de tavan, încercând să mă dumiresc ce aud. Nu pricepeam nimic, dar îmi plăcea. Îmi plăcea mult. Mai târziu am băgat de seamă că ringul se umpluse de tineri cu geci de piese, lanțuri, cruci, ciocate-n picioare și trandafiri handmade desenați pe spate. Așa am aflat de Depeche Mode și depeșari. Și-n vacanța aceea de vară m-am dus rapper și m-am întors depeșar. Pe interior. Iar Violator a rămas unul dintre albumele mele de suflet. Iar Depeche Mode a rămas trupa care m-a tulburat cel mai tare. Întotdeauna.
8. Queen – Another One Bites the Dust (1980)
Îmi place și We Will Rock You, căci am o slăbiciune pentru piesele care încep cu un ritm simplu, dar impresionant, însă intro-ul piesei Another One Bites The Dust, cu ritmul ei mai elevat, secondat de hipnotizantul riff de bass funk, mă mișcă mai mult. Poate și pentru faptul că am aflat că ”There are plenty of ways you can hurt a man / And bring him to the ground”, și cu toate astea poți să stau on my own two feet, adică fără să mă mai plâng că viața e grea și că lumea mea e praf și pulbere. Că așa îmi părea pe atunci, ’88 – ’89. Timid și cam neintegrat în peisaj.
7. Pink Floyd – Wish You Were Here (1975)
Serios, n-am gustat Pink Floyd până în armată. Văzusem ”The Wall”, îmi plăceau Another Brick In The Wall, Is There Anybody Out There? și Comfortably Numb, însă Live at Pompeii mă speriase rău. Așa că până am intrat soldat în armata țării, muzica Pink Floyd se limita la 3 piese, atât. Având ureche muzicală, capabilă să rețină Morse, am fost trimis o specializare în Craiova, iar peste un ciclu am revenit în unitatea-mi de baștină transmisionist, fapt care m-a făcut sergent (ha!). Din acel moment au început nopțile albe cu nenea Chivu, colonel deștept și inimos, care m-a adoptat rapid ca „nepot”. Iar nopțile le petreceam filosofând și pălăvrăgind despre muzică și cărți.
Cum să nu-ți placă Floyd? Asta-i bună! Și mi-a pus în brațe Ummagumma, The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here și The Division Bell. Ascultă câte una pe zi! Și cam asta a fost. Ascult Pink Floyd și după 15 ani.
6. Mark Ronson feat. Bruno Mars – Uptown Funk (2014)
Brrrr… Asta este o piesă care mă duce cu gândul la Prince, Earth, Wind & Fire, Cameo, Sugarhill Gang, George Clinton, Kool & the Gang… Complexă piesă! Și nu doar pentru că Mark și Bruno sunt geniali by default, însă piesa aceasta parcă a resuscitat disco-funk-soul-pop-ul intrat într-o stare letargică. Dacă te uiți la Song Credits o să găsești 11 compozitori. Asta pentru că au fost scandaluri multe, datorită influențelor despre care vorbeam. Dar asta nu face piesa mai puțin valoroasă. Te mișcă. Te atinge. Te trezește. O ador!
5. Eric Clapton – Wonderful Tonight (1977)
Îmi place Mr. Showhand. Îl consider un mare muzician. Iar povestea piesei, zugrăvită-n versuri sensibile, dar nesofisticate, mi se pare impecabil pusă pe note, pe notele potrivite. O altă piesă simplă, dar genială. Dincolo de versuri stă muza, cunoscută ca Pattie Boyd. Femeie frumoasă și muză pentru Clapton, dar și pentru George Harrison. Povestea lor este… ca astă piesă. Deși mult mai zbuciumată uneori.
4. Imagine Dragons – Believer (2017)
First things first / I’ma say all the words inside my head… Pfff, îți poți imagina ce s-ar întâmpla dacă am spune toate cuvintele din căpșorul nostru de oameni integrați frumos în societate? Sunt primele două versuri din piesă, versuri ce mi-au captat atenția pe deplin. Da, intro-ul este spectaculos, însă întotdeauna am nevoie de mai mult, mult mai mult, pentru a iubi o piesă. Ori Believer este o altă piesă genial de simplă ca aranjament orchestral, vocea lui Dan Reynolds transmite multe stări, plus asumarea tuturor problemelor emoționale, despre care cei mai mulți dintre noi le ascundem tacticos sub frumoasa noastră mască socială. Nu, faptul că Dolph Lundgren apare în videoclip nu m-a impresionat, dar m-a impresionat faptul că Mattman & Robin și Justin Tranter au lucrat la această piesă, lucru care dovedește încă o dată că muzica este limitată doar de propriile noastre limite.
3. James Brown – I Feel Good (1965)
James Brown este Nașul. Godfather of Soul, Soul Brother No. 1, un muzician care a influențat generații întregi de muzicieni, și-o va mai face multă vreme de acum încolo. Lasă povestea vieții sale, a fost un om. Cu calități și defecte. Dar ca muzician a fost un zeu. Cum, nu crezi în zei? Eu cred. Nu în zeii pictați în culori sau cuvinte, ci în cei întrupați, care fac minuni prin exprimarea lor artistică, aducând bucurie multor oameni. Ori nu este asta o adevărată minune? James Brown a muncit mult.
Piesa de față nu este nouă. O produsese cu 3 ani înainte pentru Yvonne Fair și suna cam așa. În ’64 a scos-o pe album. Într-o variantă fără chitară. Apoi a rearanjat-o, a adaugat câteva părți în plus, mai mult sax și antologicele … strigături și a ieșit ceea ce fredonăm toți. Whoa! I feel good, I knew that I would, now! Puține-s piesele ce emană atâta viață, iar energia lui James Brown este unică, este unul dintre recognoscibilii universali ai muzicii. Inimitabil. Irepetabil.
2. Prince – Purple Rain (1984)
Am fost fan Michael Jackson. Până l-am descoperit pe Prince. Până l-am savurat, că îl știam, dar mă enerva teribil piticania aceea pe tocuri, cu freză, chitare și haine ușchite și cu muzica lui … ciudată! Dana de la Total Dance mi-a dat caseta video cu filmul Purple Rain. Dublat în germană, mai puțin muzica. Era ziua mea, dădeam o petrecere acasă. Sau am vrut să dau, nu mai știu, că s-a cam terminat când filmul a ajuns la partea finală, când Prince urcă pe scenă și – atins – cântă piesa în fața tuturor. Și gata, asta fu! Am văzut filmul iar și iar… Și iar… Iar când am văzut primul concert cap-coadă, tot pe casetă video, gata, s-a terminat. Nu, nu am uitat de MJ, îmi place și acum, însă magia lui se evaporase. Cu neica Prince treaba era foarte diferită: virtuos al chitarei, maestru în tobe, percuție, bass, keyboard și synth-uri. În primele sale 5 albume a cântat la aproape toate instrumentele, 29 la număr! Era pionier în multe, prieten cu tehnologia, o folosea din plin în muzica sa. Incomparabil! Iar I only want to see you bathing in the purple rain… piesa aceasta o pot asculta de 100 de ori fără să mă plictisesc. Pentru că mereu îi găsesc sensuri noi.
1. Sting – Fragile (1987)
Da, aceasta este piesa care stă în vârful lanțului meu trofic muzical. Nu sună bine trofic? Cum nu? Digerăm muzica. Sau ne intoxică. Ne hrănește. Punct.
Fragile… Nu știu ce să zic despre piesă. Adică aș găsi ceva, dar când ating tastatura gândurile dispar. Uffff… Ah, da, pe astă piesă am dansat la nunta noastră. Combinată cu Gulpembe-ul lui Manco. Da, și ea adoră astă piesă, s-a nimerit! Hai că mi-am revenit! Piesa e un tribut pentru Ben Linder. Versurile-s poezie pură. Și-mi par că vorbesc despre actele de violență comise de către semenii religioși, în special de adepții religiilor ce propăvăduiesc non-violența, însă excesul de zel ne face să uităm sfintele învățături și să comitem acte inimaginabile. Iar pentru unul ca mine, care am schimbat în ultimul moment macazul ce ducea pe linia sfintelor rânduieli, mesajul acesta pică fix din cer. Și-mi binecuvântează traiul efemer.
Gata, asta fu! Acestea-s cele 50 de piese preferate, dintre miile, poate zecile de mii de piese preferate. Nu-mi place muzica. O ador! Sunt dependent de ea, știi? Ei, acum știi!