– Alege 50 de piese!
– Doar 50?
– Da. 50. Care înseamnă ceva pentru tine.
Mi-e greu să aleg 50 de piese. Nu pentru că sunt DJ, și nici pentru că am lucrat vreo 2 decenii în radio. Sunt dependent de muzică. Întotdeauna mi-a plăcut. Și-mi place. Am ascultat ceva ani muzică pe discuri vinil și pe bandă de magnetofon, am prins casetele în anii de glorie, am văzut primele cd-uri când au apărut în România, primele mp3-uri. Am apucat și vremurile când mergeam la radio cu muzica de acasă. Pe casete, potrivite la piesă, apoi cu creionul, puse frumos în ordine. Era fain! Erai mereu în căutare de muzică, însă una cu care să te identifici. Iar lumea te putea cunoaște și prin ceea ce difuzai. Vremurile s-au schimbat. Au apărut playlist-urile gata făcute, rigide și asemănătoare, așa că m-am reorientat. Îmi place muzica nouă, sunt multe piese care-mi plac și pe care le mixez mai mereu, însă dincolo de tempo, structură ritmică, armonie și progresii, muzica are 3 caracteristici magice. Te atinge, te duce-n timp și te duce-n spațiu.
Ei bine, acesta-s eu, în 50 (uhhh) de bucățele. Muzicale. Deși nedisecate muzical.
50. K7 – Come Baby Come (1993)
Multă vreme am vrut să uit de existența acestei piese. N-am mixat-o vreodată, am îngropat-o, deși reprezintă o perioadă importantă a tinereții mele. O piesă căreia îi făcusem o variantă în limba română. O piesă ce mi-a adus multe satisfacții. Prima trupă. Real Concret. Primele spectacole, primii bani din muzică, primele apariții radio-TV. Deci, primele momente de glorie, la o vârstă la care să te poate lua valul foarte ușor. Piesa aceasta îmi va aminti mereu de Mitică și de George, de Edi și de Cristi, de Adi, de Pedro și de Johnny D, de Uniplus Radio și de Radio Sky, de Andrei și de „Vineri 13”. Dar este piesa care mi-a adus și primele mari dezamăgiri. Multe promisiuni și multe certuri care m-au determinat să renunț la tot și să-mi văd de drum. Alt drum. Care a dus la radio…
49. Anastacia – I’m Outta Love (2000)
Anastacia mi-a plăcut foarte mult. Dar cum nu urmăresc videoclipurile, ceva vreme am crezut că este o cântăreață de culoare. Pentru că vocea ei este mai Motown-ish. Am rămas surprins să văd că este albă. Și-mi place și acum. Însă doar primul album, atât. O piesă care-mi amintește de Creativ Studio, de Dan și de prima încercare de a face un studio profitabil. Eșec total. Al meu.
48. Gheorghe Dinică – Sunt vagabondul vieții mele (2006)
N-ar trebui să fii surprins, sunt un om cu gusturi muzicale foarte diferite. Îmi place muzica lăutărească, atunci când trebuie și cât trebuie. Să nu crezi că ascult Pink Floyd, Clapton sau Beethoven când mă văd cu băieții la un șpriț. Iar piesa aceasta îmi spune ceva, este pe calapodul existenței mele. În afară de partea cu galeria, că am încetat a fi microbist, în rest sunt de acolo. Îngeraș!
47. Parov Stelar – Booty Swing (2010)
Parov Stelar este Marcus Füreder. Muzician, compozitor, producător și DJ. Cum să nu-mi placă această combinație de artist? Iubesc swing-ul anilor 20-40, dar Marcus a făcut Oriental Swing-ul lui Lil Hardin Armstrong să sune mult mai bine. Iar piesa îmi amintește de aniversarea Laurei, mare iubitoare a acestui gen muzical. Și de Horea și Mădă, normal!
46. Dolly Parton – Jolene (1973)
„5A!” „Nu, e 12A!” „Ba e 5A, că e Do diez!” „ E Do diez, dar e minor!”
Discuții de DJ. Care câteodată mai vorbesc despre game, tonalități, armonii, chei. Astă discuție e prima chestie de-mi vine în minte când aud ”Jolene”. Pe Dolly Parton o știam din comediile anilor 80. N-aveai cum să n-o reții, era plină de viață, inclusiv rochiile cu care se îmbrăca. ”9 to 5” a fost prima piesă ascultată cu Dolly Parton, am ascultat multe altele, însă această rugă a unei femei către o altă femeie, să nu-i fure bărbatul, mi se pare cea mai Dolly dintre toate. Da, și-mi mai amintește de Julius, un rocker iubitor de Jolene.
45. Wet Wet Wet – Love Is All Around (1994)
„4 nunți și o înmormântare”, comedioara cu Hugh Grant și Andie MacDowell. În cinema am auzit-o prima oară. N-auzisem de Wet Wet Wet până atunci. Dar anul următor, când au lansat albumul ”Picture This”, am devenit fan. ”Julia Says” și „Somewhere Somehow” au fost piese la fel de bune precum acest cover, mult mai elegant decât originalul. Dar așa i-am descoperit pe The Troggs.
44. Fine Young Cannibals – She Drives Me Crazy (1988)
FYC. Asta era chestia de mi-a sărit în ochi prima oară, când am văzut discul băieților. Iarna lui ’91. Decembrie. Îmi amintesc și acum, un disc de 7 inci, din cele cu o piesă pe față – una pe dos, cu o grafică în stil graffiti, de am crezut că dau de o piesă rap. Nu a fost rap, a fost funk. Că aș împărțeam muzica pe atunci: 2R2F+r. Adică Rap, Rock, Funk, Folk și restul. Suna a Cameo, gata, era funk! De New Wave și Synth-Pop aveam să aflu câțiva ani mai târziu, cert este că piesa mi-a plăcut de la prima audiție. Iar de dansat cred că am dansat-o de 1.000 de ori. Cel puțin!
43. Terence Trent D’Arby – Sign Your Name (1987)
2 Pif-uri și un Rahan. Atât m-a costat ”Introducing The Hardline According To Terence Trent D’Arby” în toamna lui ’89. Originală, made in USA. Tot auzeam piesa de la parterul unui bloc, de lângă parcul din cartierul copilăriei mele. Iar linia melodică mi se părea într-atât de hipnotizantă că m-am interesat cine locuiește acolo. Copilul melomanului era cu un an mai mare ca mine, așa că am propus un troc, că banii nu-l interesau. După câteva zile, când a descoperit taică-su lipsa casetei, mi-a cerut-o înapoi. I-am dat-o, o știam deja pe de rost. Așa am mai câștigat un Dr. Justice.
42. Phil Collins – Something Happened On The Way To Heaven (1989)
Pe Phil l-am descoperit din videoclipurile difuzate de MCM. Dar piesa aceasta am descoperit-o după ce m-am săturat de „Do You Remember?” și „Another Day in Paradise”. Și m-a atins din prima secundă. Nu mai auzisem nicio piesă care să începă cu un drum fill (break de tobe, cum se zice pe la noi). Tam Ta Tam Ta-Tam! Buuum! Alămuri, pian, viori pe lângă chitări, bass și tobe? Uhuu-huu, uite crește, notele se lungesc, se pregătește ceva, urmează ceva și.. PAM-PAM! Rămâne doar toba, cu bass-ul și chitara. Mai cătinel, așa. Iar eu eram sus, cu sufletul la gură. Până mi-am revenit din năuceală – PAM, PAM! – și intră Phil cu prima strofă. Huh!?! Derulează înapoi! Și iar! Și iar! Intro-ul piesei mă suprinde și acum prin structură. Eu, în dormitorul copilăriei, derulând iar și iar caseta (poloneză) cu albumul ”… But Seriously”. Și Radio Sky. Că mereu difuzam piesa la matinal.
41. Ike & Tina Turner – Proud Mary (1970)
Știam deja varianta originală. De la Creedence. Mi-a plăcut, însă am rezonat mereu cu varianta Ike și Tina Turner. Întotdeauna voi prefera un aranjament neliniar, iar versiunea aceasta chiar este de la nice and easy la nice and rough. Soulful la început, funk rock spre final, cu o vână îndrăcită, dar îndulcită cu acele elemente gospel, de care The Checkmates au abuzat însă în versiunea lor, din care s-au inspirat de fapt cei doi (pe atunci) Turner. Versiunea mai recentă a Tinei (cea live, fără Ike), mi se pare chiar mai reușită. Are vocea mai coaptă. Bine, și picioarele mai definite, na! Cu toate acestea, când mixez folosesc întotdeauna o versiune remixată, mai așezată și liniară, ca punte între două piese zbuciumate.
Dacă te așteptai să înșir date cronologice despre respectivele piese, sau să le analizez muzical, sorry! Consider aceste discuții extrem de plictisitoare, câtă vreme poți afla orice dorești cu ajutorul lui Google.