Gopo – Moromete. S-o luăm pe îndelete… În 7 acte!
1. Cine/Ce este Gopo?
2. Moromeții – Cartea
3. Moromeții – Moda
4. Moromeții – Filmul
5. Moromete Reloaded
6. Moromeții 2 – Filmul
7. Moromete la Gopo
Gopo.
Este un humanoid simpatic, desenat în linii simple de animatorul Ion Popescu Gopo. Am avut diafilm la „Scurtă Istorie”, și am rămas îndrăgostit de personaj. Filmul acesta a câștigat în ’57 premiul Palme d’Or, la Cannes. Mare lucru! Acum când zici Gopo, 8 români din 10 vor spune „festival”.
Moromeții – Cartea.
Este cartea pe care ai citit-o cel mai probabil cu de-a sila în vacanța de vară, că ai avut-o la bibliografia obligatorie. Dacă ai citit-o. Pentru că, deși este o carte captivantă, până să apară moda cu Moromete, am întâlnit foarte puțini oameni care să-l fi citit pe Marin Preda. Vei vedea că nimic nu-i nou sub soare, mă refer la manifestațiile pașnice înăbușite de contramanifestațiile virulenților, ajutați de organele abilitate, dar și la fuga fraților Paraschiv, Achim şi Nilă Moromete de traiul greu de la țară, ce a prevestit exodul tinerilor de la sat la oraș. Cât despre trup și suflet pentru partid nu mai discutăm.
Moromeții – Moda.
Înainte de moromețianism, moda Moromeților, am trăit moda „Unde dragoste nu e, nimic nu e”. Gigi Gheorghiu lansa piesa asta în ’93, a fost foarte fredonată, iar toată lumea a început să rostească numele Marin Preda, pentru că apăruse moda citatelor care ne făceau să părem mai „cool”. De fapt, încheierea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” era „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, dar numele Marin Preda pe buzele noastre sună mai doct decât Gigi Gheorghiu, nu? Trebuie să menționez că am mai găsit băieți care au sărit în sus că de fapt Marin Preda a luat citatul din Biblie, dar i-am trimis să recitească Epistola întâia către Corinteni și s-au liniștit…
Moromeții – Filmul.
Moromețianismul n-a explodat în ’87, când Stere Gulea a ecranizat prima parte a romanului. Îmi amintesc că sala era aproape goală, în ambele dăți când am văzut acest film. Însuși Victor Rebengiuc declara într-un interviu că înainte de ’89 nu se înghesuia nimeni să vadă filmul. „A, un film cu țărani, lasă-ne dom’le!”. Moda a început mult mai târziu, când filmul s-a dat la TV, iar lumea s-a trezit cu grija pentru pitorescul satului românesc, care a ajuns așa cum știm. Peste 2 milioane de români au văzut filmul, de atunci și până acum. Și trebuie să recunoaștem că Victor Rebengiuc a fost un Ilie Moromete pe cinste, chiar dacă până la acest rol nu trăise deloc la țară. Mă întreb cum ar fi fost Moromete interpretat de Dinică, pentru că inițial dumnealui i se propusese roul principal, însă Morometele senior prezentat de Gulea a fost sclipitor. Și nu doar Victor Rebengiuc a fost sclipitor, filmul în sine a fost un film „mare”.
Moromeții Reloaded.
30 de ani mai târziu, Stere Gulea s-a apucat să filmeze Moromeții 2, continuarea filmului Moromeții. Rebengiuc a refuzat, așa că Ilie Moromete a fost jucat de Horațiu Mălăele. Deși n-am reușit să dau de gustul artei actoricești subtile a domnului Mălăele, nu pot spune că este un actoraș, nu! Chiar este un actor! Și deși am înțeles noua conjunctură, vorba apăsată și felul mucalit ale domnului Rebengiuc mi s-au părut mult mai potrivite pentru a întruchipa stâlpul poveștii. Și chiar dacă n-a câștigat 9 trofee, că a câștigat vreo 13, „Moromeții” rămâne mai aproape de sufletul meu.
Moromeții 2. Filmul.
9 trofee… Pentru cel mai bun film, cea mai bună imagine, montaj, sunet, decoruri, costume, machiaj / coafură, Tânără Speranță, plus Premiul Publicului…
Adică n-a câștigat pentru Cel mai bun regizor, Cel mai bun actor/actriță într-un rol principal/secundar, n-a câștigat Cel mai bun scenariu… mi se pare corect! Pentru că „Moromeții 2” nu a întrecut filmul de acum 30 de ani, chiar dacă sunetul este mai bun decât standardul filmelor românești. Ah, a scos 200.000 de români din casă? Jos pălăria! Însă exaltarea multora o pun fie pe seama unui naționalism care n-are ce căuta în artă, fie pe o veșnică speranță de calificare a filmului românesc la Champions League-ul filmelor, ceea ce e soră cu speranțele-n echipele de fotbal, inclusiv naționala.
Moromete la Gopo.
Gopo, festivalul, ar trebui să fie un soi de Oscar mioritic. Adică cu emoții, veselie, chestii din astea. N-am văzut decât oameni crispați, extrem de protocolari, deși sunt convins că toți se cunosc între ei. Scripturile prezentărilor au mustit de glumițe ca la serbăricile de pe litoral, cele cu 100 de nume pe afiș. Momentul (h)artistic a stârnit reacții.
Pe Aurelian Temișan l-am considerat o mare voce. Din păcate, dacă mă pui să enumăr câteva piese ale sale, prima care-mi vine în minte e cea cu pistolarul Billy Joe King, o „mare” capodoperă rap pentru unul ca mine care am crescut cu Dr. Dre, Run DMC, Sir Mix-A-Lot și alții ca ei…
De la Temi îmi mai amintesc de piese ca „Vai, ce bună-i fata asta!” sau mai era una cu „Cine poate, oase roade” pe un disc… În rest… ah, reclamele de la Lidl, da! Și Revelioanele de altădată! Și juratul de la „Te cunosc de undeva”. Și să nu uit de „A doua cădere a Constantinopolului”, un film de Oscar deja, cu toate cele. Așa că reacția lui m-a mirat teribil, mai ales că anul trecut a lansat o altă capodoperă care să-i pună vocea în valoare. Repet, este talentat, o voce bărbătească cum rar găsești, dar cu o asemenea activitate n-aș îndrăzni să vorbesc despre subcultură sau să mă declar oripilat, zău!
Mihai Mărgineanu a fost de asemenea atins de blasfemia culturală săvârșită la Gopo.
Nu știu ce melodie fredona în timp ce scria despre ”subcultura injectată în cultură”. O fi cântat „Jana”? Sau cântecul acela cu năluca ce vine peste Raluca? „Daina mucles, daina deles”? Ori faimoasa sa trilogie, pe ton suav de Ardiles?
Nu zic că formația lui Dan Bursuc avea ce căuta pe o asemenea scenă cu un asemenea repertoriu, nu! Bohemian Rhapsody-ul lor mi s-a părut de-a dreptul înfiorător!
Totuși, corect ar fi să faci astfel de remarci din poziția de ultim mohican al redutei culturii românești, indiferent de ramură. Altminteri rămâi doar un Moromete. Modern, dar Moromete!