Viața e un maraton. Dr. Phil zice asta, și multă vreme n-am fost de acord cu asta, motiv pentru care traiectoria existenței mele este presărată cu multe sprinturi, în care am făcut lucuri extraordinare, dar și cu multe alte momente de letargie totală.
Ca oricare alt om, se pare că am fost înzestrat din născare cu niște abilități în anumite domenii. Aceste abilități mi-au dat posibilitatea să înregistrez progrese rapide, dacă eram pe felia „darurilor” mele, lucru remarcat de cei ce-mi populau lumea la acel moment, oameni care m-au etichetat ca „talentat”. Dar talentul nu este de ajuns. Ți se urcă la cap și faci precum iepurele ce se întrecea cu țestoasa. Te pui la marginea unui copac și tragi un pui de somn, în vreme ce oameni făr’ de talent, dar conștiincioși și perseverenți, trec pe lângă tine în vreme ce tu continui să visezi frumos la umbra copacului. Apoi renunți. Ca mine.
Deși ne întrecem cu unii sau cu alții, viața nu este o întrecere. Mi-au trebuit 4 decenii să realizez asta. De fapt singura întrecere pe care o accept este cea cu mine însumi. Cum spunea A.G., să fii cea mai bună variantă a ta. Nimic mai mult. Simplu.
Maratonul înseamnă rezistență. Anduranță. Capacitatea de a rezista la eforturi fizice. Răbdare. Perseverență. Adică să mergi mai departe. Nu contează că mergi precum o țeastoasă, câtă vreme nu te oprești. Keep walking! Știu, sunt clișee! Poate tocmai de aceea le ignorăm și ne concentrăm pe sprinturile vieții, să-l întrecem pe X, să-i arătăm lui Y. Big bullshit!
Mi-am amintit de toate astea în timp ce alergam în sală, în cea de-a 8-a zi a provocării de 100 de zile. Pentru că simțeam cum mă prăbușesc sub greutatea kilogramelor mele, broboane de transpirație îmi intrau în ochi, încercam să-mi controlez respirația, în vreme ce pașii mei erau tot mai mici, mai grei… Colegii treceau pe lângă mine, unul câte unul, ori chestia asta năștea un soi de frustrare în mine, fusesem cândva la fel de sprinten ca ei și-mi era cam greu să accept că-s țestoasa sălii. Dar, ce altceva eram?
Acesta este momentul prielnic pentru a renunța. Te simți „cel mai prost din curtea școlii” și ca să eviți „penibilul” momentului… renunți. Te reîntorci în universul tău confortabil, unde ai tăi te acceptă așa cum ești, îți alungi amarul cu pizza ta preferată și te consolezi cu gândul că ai încercat, că nu e pentru tine și alte variațiuni pe această temă. Iar keep walking-ul se mută pe calea deja bătătorită… Dar pentru ce am venit la sala lui Cătălin? Pentru ce i-am acceptat provocarea? Care era scopul meu?
„Laufer, dacă nu mai poți, e ok. Continuă să mergi!”
Cătălin vede ce se întâmplă în sală. Și mă vede. Așa că am continuat să merg. Mi-am recăpătat suflul, apoi am pornit iar să alerg. Apoi iar am mers, iar am început să alerg. Și tot așa… Știi, e greu, chiar frustrant să fii gras și să alergi. Genunchii trebuie să suporte greutatea extra, „investiția” ta, și este un pic traumatizant. Dar, tocmai de asta, cea mai bună soluție este să alegi să faci mișcare într-un mediu controlat. Și, și mai important, sub îndrumarea potrivită! Și, indiferent cât de încet te miști, să te miști. Să nu te oprești! Să nu renunți! Pentru că la finalul antrenamentului vei vedea că ești o versiune mai bună a ta decât cea din canapea.
În sală suntem o mână de începători, restul sunt băieți care știu deja ce fac, foare buni. Cu toate astea, Cătălin ne-a luat deoparte și a făcut un atelier pentru noi, ăștia mici. „Laufer, tu știi să cazi, poți trece dincolo!” Nu, am trecut la „cei mici”. În forma fizică actuală sunt începător-șef. Lipsa antrenamentului își spune cuvântul, mai ales după mai bine de 7 ani de sedentarism. Iar dacă-n vremurile bune eram mereu nerăbdător să asimilez tehnici noi, acum, cu mintea de acum, n-aș merge mai departe până nu-mi dau doctoratul în baze. Căci bazele-s precum temelia unei construcții. Și lucrezi la ea cât consideri tu că vrei să construiești „în sus”.
Ca să închei, am terminat antrenamentul „în picioare”. Da, am rămas fără suflu de câteva ori, că-s încă gras, în ciuda celor aproape 5 kile pierdute. Ori mă gândesc că așa trebuie să fie și într-un maraton. Imposibil să nu ți se taie respirația de câteva ori, însă treaba este să ajungi la linia de sosire, nu contează pe al câtelea loc. Și-n viață, la fel ca-ntr-un maraton, sunt momentele acelea de sus-jos care-ți vor tăia răsuflarea. Și-atunci, ce faci? Alegi, că tot am scris despre alegeri. Te pui pe marginea drumului și-ți plângi de milă. Sau… keep walking! Încet, dar înainte!
P.S. Programul alimentație-dietă-obiceiuri a rămas neschimbat.