Obez?

Sunt obez. Serios!
Tehnic, teoretic și practic, medical vorbind, am intrat în liga greilor, la propriu.
Și oricât de mândru aș fi de ceea ce mai meșteresc prin bucătărie, nu-s deloc mândru de starea fizică în care sunt. Nu, nu-s Jabba The Hut, nu ocup 2 scaune la masă, nu mi se balansează tricepșii în mod necontrolat sau îmi iese „investiția” pe sub cămașă, nu! Arăt doar ca un graviduț în luna a 8-a, sau ca unul care a mâncat pe nemestecatelea o minge medicinală și n-a apucat s-o digere, în contrast cu restul corpului. Un obez drăguțel și haios!

Panică mare.
Luna trecută am intrat în panică. M-am suit pe cântar, în cea mai electronică versiune a sa, și m-au trecut toate apele gândindu-mă la câte amenzi urmam să primesc dacă m-aș preumbla cu suta de kile prin oraș. Amenzile verbale de la prieteni, de tipul „grasule”, și șocul celor care nu m-au văzut în ultimii ani le-am trecut cu vederea. Acum însă știam că e musai să fac ceva. Altceva!

La control.
Analizele au arătat ceea ce știam deja. Că sunt obez. Mi s-a atras atenția asupra grăsimii viscerale, cea dintre organe, care-i cea mai periculoasă, ori eu acolo am stocat mai mult decât pe platoșa abdominală. 1/3 din mine e grăsime. Adică merg cu 30 și ceva de kile după mine. Zi de zi. Când merg, că de fapt am devenit sedentar profesionist. Și din gurmet m-am trezit gurmand fără să bag de seamă. Masa musculară atrofiată, hidratare proastă, plus începuturi de apnee, ce mai, careu de ași! Adică daună aproape totală!

Mayday, mayday!
Chiar nu contează cum am ajuns aici. Contează că am ajuns, în ciuda faimoaselor diete ținute, care la mine au avut doar un efect temporar. Sunt DJ, deci am un stil de viață mai nocturn, cu petreceri multe, la care mâncarea bună și băutura sunt temelie. În plus, pasiunile mele culinare și faptul că meșteresc fel și fel de lucruri în căutarea de noi gusturi se pre că nu-s activități chiar constructive pentru fizicul meu. Așa că m-am văzut pus în situația de a alege. De nevoie…

Houston, we have a problem!
Când sunt prost, recunosc! Și cer ajutorul.
Pe Cătălin Vlad îl cunosc de ceva vreme. Tip fain, cu care am avut niște discuții interesante despre artele marțiale. Cătălin este un luptător. La propriu și la figurat. Și a rămas pe poziție chiar și după ce s-a accidentat la coloana vertebrală, despre multiplele operații la genunchi nu mai vorbesc. Practicant, antrenor, arbitru. Calificat, certificat, medaliat. Dedicat. Tot tacâmul! Chiar l-am avut ca invitat la un matinal la București FM, după ce se reîntorsese demn de la un Campionat Mondial, deci știam ce face, cum face, de ce face și pentru ce face tot ceea ce face. Așa că i-am cerut ajutorul. Și nu m-a refuzat.

Provocarea.
Cătălin mi-a lansat o provocare. De 100 de zile. În care eu trebuie să fac ce-mi spune să fac, iar el îmi garantează că, dacă îl ascult, voi părăsi liga obezilor și-mi voi reveni în formele de fabrică. Provocarea lui Cătălin a venit la pachet cu alimentația și cu un stil de viață sănătos, așa că am acceptat-o, că aș fi fost în stare de orice ca să ies din looping-ul cu kilogramele.

Ziceam despre Cătălin că este luptător. Da, are o sală, sau două, unde predă BJJ, Grappling și MMA. Asta nu sună bine pentru sedentarul din mine, deși trecutul meu este plin de episoade marțiale. Plus că venind din sfera stilurilor de contact, dacă nu iau în calcul perioada când cochetam cu Aikido, nu am dat de gustul BJJ-ului sau Grappling-ului, iar MMA-ul îl găsesc potrivit celor mai tineri. Dar, mi-am zis că am posibilitatea să văd care-i treaba cu aceste stiluri necunoscute, având posibilitatea să le cunosc, să le gust, având timp berechet în aste 100 de zile să le dau de gust. Așa că ieri am fost la sală, la primul antrenament după o lungă perioadă de sedentarism artistic.

Primul antrenament
Sala lui Cătălin e la 2 pași de mine, cealaltă sală a lui e tot în cartier, așa că nu mai am scuze, cum am făcut când se antrena la Polivalentă, iar asta îmi dă posibilitatea să mă antrenez de cel puțin 5 ori pe săptămână, că-n weekend-uri trebuie să-mi văd de mixat.
Ieri am făcut primul antrenament. Greu. Pentru mine. Am rămas pe marginea saltelei de mai multe ori, fără respirație, de vreo 2 ori mi-am adunat plămânii de pe saltea. Și nu pentru că era foarte greu ce făceau băieții, cât pentru fapt că sunt eu obez – tineret speranțe. M-am simțit tare rușinat, însă nimeni din sală nu a râs, toți băieții au fost înțelegători, m-au ajutat când n-am putut, așa că am supraviețuit. Cu toată oboseala, la final de antrenament am simțit o bucurie. Căci nu mă vedeam în stare.

Dincolo de antrenamente
În afară de sală, mai am și alte lucruri de făcut în aceste 100 de zile. Alimentație, plus alte câteva obiceiuri despre care voi scrie zilele următoare, pentru că această experiență de 100 de zile vreau să o consemnez cumva, pentru că știu că nu-s singurul sedentar care s-a trezit cu o mare mirare privind la cântar. Acum, gata, fug la sală!
Revin, dacă o să mai fiu în viață! 🙂