Patriotismul ineficient

Patriotismul ineficient

N-am mai scris de ceva vreme. 
Și nici acum nu știu de ce scriu, oricum nu din vreun puseu de patriotism de început de decembre, perioadă în care patriotismul se manifestă la orice colț de stradă. Doar că decantorul meu emoțional pare a nu mai face față amestecului de sentimente ce mă încearcă în ultima vreme. Na, trăim vremurile ce le trăim! Cu griji, panici, frici… Unele mari, altele mici… Unele reale, altele cât să ne țină ocupați… Și nici acum nu știu de ce scriu chestia asta. Oricum, nu sunt cuprins de patriotism. Să-ți zic de ce…

Mă gândeam (și) de 1 Decembrie, la ceas aniversar, la România noastră.
România mea și a ta. Din legănatul fotoliului, urmăream imaginile televizate de la ceremonia restrânsă, ascultam părerile celor intervievați. Și, cum probabil știi, românul nu duce lipsă de păreri, mai ales de păreri de rău. Iar majoritatea celor intervievați regretau lipsa de fast a ceremoniei, al „tradiționalului” mic polonic de fasole din farfuria de plastic de unică folosință, probabil plusul valoare pe care boabele aduse de Columb din depărtatele Americi o aduce la simbolistica zilei acesteia, că altfel nu-mi explic. Alții compatrioți deplângeau numărul mic de români care, prin simpla prezență, și-ar fi manifestat patriotismul vital. Chestii din astea… 

În astfel de clipe, decantorul meu emoțional începe să dea în brânci. 
Pentru că…

România are multe nevoi

Dar nu de patriotism declarativ. Tăria aplauzelor noastre nu-i va schimba PIB-ul, iar dacă educația mea se rezumă doar la „școala vieții” nici atât. Evlavia mea e inutilă dacă nu știu a vorbi și-a scrie corect limba ce-o vorbim. Alegerea unor conducători agramați, chitiți pe căpătuială, nu e semn de patriotism. Și degeaba-s mândru de portu-mi popular, iar asta se întâmplă o dată sau de două-trei ori pe an, dacă-n rest o ard fălos doar în Boss, Gucci și Prada, să crape de ciudă strada. Nici pileus-ul tras pe creștet n-o ajută, nici inima-mi de dac, ce „apără” valori monoteiste ce-i exclud pe Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Derzis ori Kotys. Așa că mă întreb dacă este într-adevăr patriotism sau doar o realitate convenabilă. Din patriotism vorbesc despre tradițiile culinare, mai ales când arunc stambulienii mici pe grătar, sau când dau gata un blid de sarmale. Nu este același soi de patriotism care va face shaworma „mâncare tradițională”?

Patriotismul țării de basm

Avem o țară frumoasă. Foarte frumoasă. O spune toată lumea. Și mă mândresc cu asta, deși nu-i meritul meu, și nici al tău. „Meritul” nostru, în schimb, este că acceptăm să n-avem drumuri. Și că acceptăm să plătim servicii proaste și prețuri piperate, dintr-un patriotism alimentat de tichete și vouchere.

Patriotismul e o chestie faină, vitală pentru un popor.
Dar oricât de mult mi-ar plăcea să cred, mă îndoiesc de faptul că patriotismul de cafenea ar putea apăra aceste pământuri, la nevoie, așa cum au făcut-o cei care-au trăit înaintea noastră. Și zic asta din poziția unuia care s-a dus în armată, deși putea s-o „fenteze”, și și-a slujit țara. Am fost lăsat la vatră sergent, așa că știu măcar diferența dintre misiunile din Counter Strike și o misiune în teren.

Nu ne vindem țara!

Am strigat asta de multe ori. Și, din patriotism n-am vândut-o! 
Doar am privatizat-o. Și-am dat-o. Bucată cu bucată. Fabrică cu fabrică. Și nu pentru a construi altceva în loc cât pentru comisioanele patrioților fruntași. Pe aceștia îi știi. Sunt patrioții-șefi ai nației. Sunt cei care ne cer constant votul. Pentru un alt „fotoliu”. Fotoliu cu pensie specială, nu ca a patrioților truditori. Sunt cei care își schimbă atât de des culoarea politică încât ajungi să-i confunzi, sunt doctorii copy-paste, sunt cei care au vândut flota și fabricile țării, sunt cei care-și ascund în pereți tablouri de Picasso, Renoir, sau Grigorescu, care au insule ori bucata lor de Românie, peste care domnesc asemenea voievozilor de altădată. Dar pe care-i votăm. Sistematic. Din patriotism. Dar mereu pe alte criterii decât cele legate de competență, altminteri n-am mai susține cu atâta patos erudiția Vioricăi, sau pioșenia Gabrielei, doar pentru a contesta un Klaus sau un Arafat. Să nu uităm că românul de Ferdinand a avut cea mai mare contribuție pentru ce s-a întâmplat cu România la 1 decembrie 1918.

Patriotismul - 1 decembrie 1918

Patriotismul economiei

Nu ne-a salvat economia. Și nici agricultura.
Așa a ajuns frumoasa noastră țară bogată, care ar putea hrăni 80 de milioane de guri, să nu-și poată hrăni poporul rămas acasă. Pentru că-n euforia democrației am distrus sistemul de irigații comunist, însă construit cu truda bunicilor noștri. Așa am ajuns să nu mai putem face agricultură fără subvenții. Fără ajutor de la stat. Unii chiar am ajuns la performanța de a face agricultură pe hârtie. Chiar preasfinte fețe au reușit performanța aceasta, știi? Știi, dar din patriotism întorci și celălalt buzunar. Vecinii noștri, de la sud de Dunăre, fac legume de 4x mai ieftine. Să-ți amintești acest detaliu nesemnificativ când vei vorbi despre străinii care ne-au distrus agricultura și ne-au invadat rafturile magazinelor cu legume făr’ de gust, da? Și să nu uiți că țăranul iubitor de pământ este o specie pe cale de dispariție, și că mulți și-au vândut pogoanele pe câteva țuici. Așa au ajuns străinii să exploateze mai mult de jumătate din terenul agricol românesc. Din patriotismul nostru.

Patriotismul vital

Nu mă înțelege greșit, patriotismul e o chestiune vitală. România are nevoie de patrioți, însă această manifestare a dragostei de țară trebuie să fie practică, nu teoretică.
Să te refugiezi în trecutul glorios, doar pentru a fugi de incompetența prezentului, nu este patriotism.
Să cânți ode tricolore, dar să-ți ții gura în fața nedreptății, nu este patriotism.
Că o arzi pios între două combinații, în care-ți țepuiești fârtații, nu este patriotism.
Să confunzi mândria de-a fi român cu deșertăciunea fuduliei, nu este patriotism.

Nemții și japonezii și-au reconstruit țările, și sunt unde sunt, după bombele celui de-al Doilea Război Mondial, unele chiar atomice. Iar dacă-mi vei spune că au fost ajutați de reptilienii Ocultei Mondiale, îți voi reaminti faptul că patriotismul birocrației, în imposibilitatea vreunei combinații, ne-a făcut campioni la neaccesarea fondurilor nerambursabile. Așa că, și tu, și eu, ne bucurăm la aplauze și ovații, la panseluțe, borduri și serbărici ale orașelor. Activități patriotice.

Sunt sigur că știi ce înseamnă patriotismul. 
Și la fel de sigur sunt că știi ce trebuie făcut ca țara să fie de poveste, nu poveste.
Doar că pentru asta trebuie să muncim, să facem, nu doar să ne rugăm la Dumnezeu să ne bage-n traistă, sau să câștige naționala de fotbal.

Cu mici excepții, 102 ani cam asta am făcut. 
Am făcut haz de necaz, am dat vina mereu pe alții și-am așteptat. 
Înălțând spre cer imnuri, ode și preacurcernice rugi. Patriotice toate.

Ca fiu al României, nu mă simt demn de țara mea.
Degeaba m-am prezentat român „afară”, în vreme ce românii get-beget se dădeau italieni, pentru că rromânii le mâncaseră oamenilor lebedele. Întors în țară, n-am făcut mare lucru pentru ea. N-o merit!

Ori în astfel de momente, decantorul, despre care pomeneam, începe să dea în brânci.
Și-mi taie pofta de a scrie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *