Consumăm povești. Le iubim. Din fragedă pruncie și până-n dalbul vieții suntem dependenți de povești. De fapt, știi că suntem singura specie de pe planetă care credem în basme, mituri, legende și alte forme de povești? Le moștenim și le pasăm mai departe urmașilor, cu fapte, modele, credințe și valori. Și cu floricelele, înfloriturile noastre…
Avem această abilitate unică de a crea și a crede în povești. Unele-s adevărate, altele nu. Captivați de ele, ajungem să nu le mai deosebim uneori. Realitatea și ficțiunea devin una. Răul devine bun, bunul devine rău, lașul devine erou, eroul – un trădător. Mai puțin contează faptele, contează cum se propagă în spațiu și timp și, mai ales, câți cred în respectiva versiune.
Povești sau comunicare?
Ne spunem povești. Inclusiv nouă, despre noi. Și, firesc, credem în ele, ne credem într-un fel sau altul, câtă vreme granița dintre realitate și ficțiune/fantezie s-a dus. Ne supărăm ades pe ceilalți că nu-s în stare să vadă (i)realitatea noastră, cum suntem noi de fapt, în mintea noastră, nu prin prisma faptelor noastre. Comunicăm mai puțin, că-n rest ne spunem povești. Întotdeauna despre noi. Cu floricelele de rigoare…
Acum 70.000 de ani eram la fel de importanți precum meduzele. Antropologii spun asta, iar Harari o spune și el în cărțile sale. Am devenit stăpânitorii planetei tocmai datorită faptului că am fost capabili să credem și-n altceva decât în realitatea dezvăluită ochilor.
Animalele comunică, este un fapt dovedit. Însă comunicarea lor face referire doar la aici-acum, fapt pentru care o maimuță nu va renunța vreodată la banana ei pentru un posibil loc în Rai. Nu-și vor bate niciodată capul cu Asimov, Tolkien sau J.K. Rowling, chiar dacă ar putea citi.
Povești contradictorii
Leon Festinger a emis teoria disonanţei cognitive. Aceasta este o stare de tensiune care apare ori de câte ori o persoană are în acelaşi timp două opinii care nu numai că nu se susţin una pe alta, dar se exclud. Nu, n-a bătut câmpii, avem așa ceva din belșug!
De exemplu, putem crede în atotputernicia și iubirea lui Dumnezeu, dar îi vom găsi întotdeauna scuze pentru că nu intervine cumva în atrocitățile ce se întâmplă zi de zi în lume. Vom crede deopotrivă în destin / soartă / karma dar și în liberul arbitru. Sau că am fost creați dintr-o suflare divină ce a dat viață unei plămădeli din țărână, dar putem să credem și în faptul că ne tragem din maimuțe. Și tot așa…
Unele povești s-au întrupat. Au devenit realitate.
Jules Verne a scris despre submarine, călătorii pe lună, transmisii TV, module spațiale, dispozitive cu electroșoc, videoconferințe, elicoptere, holograme încă din anii 1800. Asimov despre roboți și computere. Și nu-s singurii… Poveștile lor, științifico-fantastice, le trăim în parte. Ei le-au trăit înaintea noastră, în imaginația lor.
Alte povești ne compun realitatea.
Marketingul, publicitatea, relațiile publice se bazează pe povești. Nu-s precum „Micul Prinț”, dar te seduc. Bugetele lor creează prinți, prințese, regi, regine, patrioți și neprihăniți. Ziarele, radiourile, televiziunile și site-urile fac același lucru. Zi de zi.
Serviți fake news?
Personal branding, view-uri, like-uri, followers… au ajuns unități de măsură a unui om. Toată lumea vrea un pic de faimă, un loc mai sus pe scara societății, toată lumea măsoară pe toată lumea. Așa că spunem povești. Sau le inventăm. Pentru un strop de atenție. Cosmetizăm și ne fardăm imaginea zi de zi, încercând să ascundem imperfecțiunile ce ne fac oameni. Pentru că oamenii devin produse. Mă rog, branduri…
Partea întunecată a unei povești
Nu spun că poveștile-s bune sau rele. Ele sunt. Există și vor exista, câtă vreme avem această unică abilitate de a le plămădi și de a crede în ele. A fost o vreme când poveștile ne adunau laolaltă, am născut civilizații pe baza unor povești. Poveștile ne-au făcut oameni. Mai umani...
Îmi plac poveștile. Am crescut cu ele și încă le savurez.
Poveștile au însă și o parte întunecată. De fapt, ele n-au vreo vină…
Dincolo de credința în povești, omul mai are o particularitate față de celelalte specii colocatare ale planetei: rațiunea. Ori aici intervine o altă disonanță cognitivă. Poți crede în povești cu reptilieni, forțe oculte, poți crede în extratereștri, sau că Pământul este plat. Este în regulă, este o alegere personală.
Problema intervine însă în momentul în care începi să lupți pentru poveștile în care crezi. Și nu doar cu vorba. Pentru că avem ca specie și această particularitate: de a crede orice, în ciuda oricărei evidențe. Și luptăm pentru idei, ideologii.
Când rațiunea dispare, apare violența. Verbală sau fizică. Iar istoria este plină de astfel de manifestări umane. Ne certăm, ne înjurăm, ne lovim și ne ucidem între noi. Pentru povestea noastră. Singura adevărată. Unica. Și povestea naște o altă poveste. Tot violentă. Dincolo de sentimentele și rațiunea ce ne fac, în definitiv, oameni.