Școala nr. 36

Școala nr. 36

În vremurile în care Constanța era încă un oraș liniștit și aerisit, undeva în nordul ei, în Tomis Nord-ul copilăriei mele, mai exact la capătul străzii care acum apare pe hartă ca strada Tulcei, s-a construit o școală generală. Menirea nu era diferită de-a cea a celorlalte școli, aici urmau să primească educație copiii muncitorilor ce tocmai primiseră repartiția în apartamentele blocurilor la care încă se construia de zor. Respectiva școală a primit un nume, de fapt un număr, că-n respectiva vreme școlile primeau un simplu număr, nicidecum numele vreunui om important, dar despre care cel mai probabil că n-ai habar când a trăit și ce a făcut. Așa a apărut în cartier Școala generală nr. 36, actualmente Dimitrie Știubei.

Școala a fost și este una normală, construită după același proiect unic ca și celelalte surate într-ale educației, și toate răsăreau rapid, una câte una, grație avântului proletar care a reușit în câțiva ani să pricopsească urbea cu câteva cartiere care nu s-au schimbat prea mult de-atunci, dacă nu luăm în calcul modernismul blocurilor din containere, mall-urile și cele câteva blocuri, și ele model de serie, construite la periferie.

La această școală am adunat o întreagă colecție amintiri. Aici am învățat să scriu, să citesc, tot aici am fost făcut pionier și mai apoi utecist, conform obiceiurilor, deci aici am toate amintirile cu colegii și dascălii mei din primii 8 ani din „cariera” de elev. Spre deosebire de rozaliul de acum, școala era îmbrăcată pe atunci în culoarea tencuielii, acel omniprezent gri comunist ce uniformiza cromatic orice clădire construită în acele decenii. Avea-n dotare teren de fotbal, de handbal și de baschet, toate asfaltate, avea o groapă cu nisip, iar ulterior a avut și gardul acela metalic, pe care domnul Ene ne punea să-l tot vopsim și să-l sudăm la orele de atelier, în care băieții era musai să învețe lăcătușerie, pentru băiețeasca mândrie.

Eram mulți copii. Foarte mulți! Pentru că blocurile erau populate de familii tinere, astfel că-n anul în care am îmbrăcat pentru prima oară uniforma standard, cea cu cămasă pepită, școala avea câte 40 de copii în clasă, iar clasele erau de la A și până la litera K. Cel puțin așa era pentru seria de clasa I. Nebunia era mare, însă organizată, ceea ce făcea din 36-ul meu un adevărat furnicar, în care se învăța în 3 ture, de dimineața până seara, de luni până sâmbătă, inclusiv.

Copacii școlii erau pe-atunci niște bieți puieți, așa ca noi; acum sunt tot ca noi: mari, bătrâni, dar crescuți frumos. Singura lor problemă de acum e că nu prea mai au ce umbri. Nu, nu prea mai sunt copii! Din acele 11 clase pe an de studiu, a câte 40 de elevi fiecare, au mai rămas doar 2, și-acelea cu maximum 20 de copii. Iar asta poate că se datorează venirii copiilor noilor locatari ce populează acele blocurile moderniste din containere, despre care vorbeam ceva mai devreme, blocuri care alcătuiesc cel mai faimos și controversat „complex rezidențial” din cartier, ctitorit de primarul mult iubit al urbei, ai ghicit, cel plecat în Madagascar. Venirea acestor copii a populat oarecum școala. Și spun „oarecum” pentru că aceeași venire a determinat mulți părinți să-și mute odraslele la alte școli din cartiere învecinate. Din motive personale.

Prin vechiu-mi cartier umblă vorba cum că școala, în care au învățat mai toți copiii locului, își trăiește ultimii săi ani. Terenul ei generos pare că ar fi taman bun pentru un centru comercial. Sau pentru oricare alt proiect grandios. Iar vestea aceasta m-a întristat teribil. Pentru că „moartea” unei școli este un semn teribil. Imaginează-ți doar cum amintirile adulților de acum, a miilor de copii ce au învățat pe băncile acestei școli, vor fi rase de lama unui buldozer și acoperite apoi de mii de metri cubi de beton. Și indiferent dacă ți-a plăcut sau nu, indiferent dacă se mai face carte-n ea sau nu, școala, orice școală, chiar reprezintă un simbol în viața unui cartier. Dar probabil că vom realiza acest lucru după ce ne vom plictisi de reclamele luminoase ale noului centru comercial, în care (și mai probabil) vor lucra copiii noștri. În 3 ture, așa cum învățam noi cândva, și pe un salariu ce sigur va contrasta cu măreția noului lăcaș. Dar nu ne putem pune în calea progresului, nu?

26 thoughts on “Școala nr. 36

  1. Ca dascal al acestei scoli din 1981 si pana in 2017 pot afirma cu toata convingerea ca, aici s-au plamadit generatii de oameni minunati: medici , profesori, juristi, comandanti de nave , ingineri, electronisti, artisti, muzicieni, balerine, gimnasti si adevarati profesionisti in multe alte domenii!!! Stiu multi plecati din tara care sunt buni specialisti! Scoala nr 36 ar fi fost in continuare un laborator de slefuire a caracterelor umane, daca faimosul primar Mazare si acolitii sai din Inspectoratul scolar nu ar fi populat-o cu parinti si copii needucati certati cu legea si regulile elementare de comportament civilizat. Ar fi trebuit sa plateasca macar un paznic care sa protejeze spatiul scolar ! Am propus atunci chiar eu acest lucru, am primit promisiuni si din clipa aceea nu au mai venit in scoala niciodata. Sunt multe de spus, daca cineva ar dori sa scoata din cenusa Scoala nr. 36 , dar nimanui nu-i pasa, doar unor dascali de altadata si acelor inimosi elevi care nu au puterea eonomica si legislativa! Mare pacat ca o institutie de educatie sa nu dainuie eternitatii!!’n

    1. Hai sa fim seriosi, Invatatoarele poate au fost cum au fost dar ca elev v-viii daca nu te meditai te lua Gaia. Ca sa nu mai aduc aminte si de Scuratovski, abuzatorul (fizic si sexual) de copii (si de colegi am auzit. Hats off ptr dna Pavlov insa. Cam singura bijuterie a scolii.

      1. Flory, bănuiesc că ai învățat în această școală mult după ce am terminat, nu l-am prins pe domnul despre care vorbești. Îți pot spune că-n vremea în care am fost elev n-am avut parte de asemenea profesori, poate și datorită stricteții regimului politic de dinainte de ’89, care, dincolo de toate minusurile, nu tolera astfel de comportamente în mediul profesoral.
        De doamna îmi amintesc, chiar dacă nu i-am fost elev. 🙂
        Mulți dintre cei din a mea generație am intrat la liceu fără meditații. Chiar se făcea carte. Constat însă că la nivel general acum orice elev de gimnaziu are nevoie de meditații, iar nivelul se pare că este într-o continuă scădere.
        Mulțumesc pentru comentariu!

    2. Mulțumesc pentru comentariu, doamna învățătoare!
      Recunosc, numele Dvs. nu-mi era cunoscut, în ’81 eram multe clase de a I-a, plus că au trecut atâția ani. Simina Orghindan mi-a dat însă indiciul de care aveam nevoie să-mi amintesc chipul, pentru că memoria mea stă mai bine la acest capitol. 🙂
      Doamna Sorana (Gheorghe-Stoicescu) mi-a fost învățătoare. Și pot spune că mă consider norocos că am învățat la această școală, în anii în care ea era exact cum ar trebui să fie o școală, evitând astfel delicata perioadă prin care trece în prezent.
      Mulțumesc!

  2. Daca ai fost dascal acolo, trebuia macar sa-ti corectezi textul. De aia nu te ia nimeni in seama! Eu apartineam de scoala asta, si totusi am fost la 7. Specialistii de care zici sunt prea putini, maxim 10 in foarte multi ani! Scoala a fost distrusa cu mult inainte de cartieru Henri Coanda! Mananca-ti pensia ca esti degeaba ca si elevii imaginari pe care i-ati format!

    1. Vlad, din răspunsul tău înțeleg că te irită virgula în plus din textul doamnei, deși, întru corectitudine, ai uitat la rându-ți 2 virgule în ultima propoziție, iar faptul că folosești 2 feluri de pronume pentru a te adresa aceleiași persoane poate semnala nehotărâre. Dar nu mă împiedic niciodată de formă.
      Găsesc interesantă însă statistica-ți personală, cea cu „maxim 10 in foarte multi ani”. N-am avut plăcerea s-o cunosc pe domna Voitinovici, chiar dacă anul venirii dânsei în școală coincide cu anul în care am început să frecventez instituția, iar școala nr. 7 o cunosc atât cât am putut-o cunoaște în orele săptămânale de „atelier” din clasa a VII-a, an în care spațiul domnului Ene era în renovare. Îți garantez însă că minim 10 „specialiști” am avut doar în promoția mea, cea care a terminat clasa a VIII-a în 89. Și sunt la fel de convins că alți 10 am putea găsi în toate celelalte promoții.
      Nu cred că „specialitatea” unei școli generale este formarea de specialiști, asta se întâmplă mult mai târziu, dacă se întâmplă. Dar cred că școala generală ar trebui să șlefuiască viitorii oameni. Oameni care să înțeleagă faptul că-și pot exprima ideile, chiar și contradictorii, fără să jignească. Pentru că asta nu ne face nici specialiști și nici mai cu moț. Indiferent că am învățat la 36 sau la 7.

    2. Faptul că doamna nu și-a corectat textul nu îți justifică limbajul, domul meu, căci felul în care te adresezi demonstrează nu numai că nu ai educație, ci și că nu ai făcut școală nici măcar acolo unde ai optat să mergi. Dacă ajungi să spui unui dascăl despre ale cărui rezultate nu știi absolut nimic „mănâncă-ți pensia că ești degeaba” , îmi permit să-i dau și eu un sfat mamei care „te-a educat”: „treci la cratiță, că poate acolo te descurci mai bine!”

  3. Pot sa zic ca sunt mandru cand vad ca tatal meu este inca apreciat chiar daca el nu mai este printre noi! Toata munca sa in calitate de profesor a fost numai in beneficiul elevilor, in transmiterea de cunostinte teoretice dar cele mai multe dintre ele practice! Gardul scolii, produsele realizate in atelier cu traforajul, celebrele farase din fier si multe altele, constituie pagini de istorie pentru aceasta scoala! Cu o mare tristete in suflet observ ca tot efortul depus de tatal meu pentru aceasta scoala, tot ceea ce a facut cu mana lui si cu ajutorul elevilor, a fost distrus de nepasarea, indolenta unor cadre didactice care au fost la conducerea scolii si care voit sau din cauza lipsei de profesionalism pentru postul pe care`l ocupau, n`au facut decat sa distruga renumele acestei scoli! Pacat ca aceasta scoala devine dintr`o scoala care odinioara era de elita, o ruina!

    1. Salut, Bogdan! Sunt onorat! Sunt convins că orice elev își amintește de tatăl tău, pentru că a fost un om aparte. Noi, băieții, am învățat multe lucruri de la dânsul, și știm cât s-a zbătut să facă toate lucrurile de le-a făcut. Indiferent care va fi soarta școlii, memoria dumnealui, și a celorlalți dascăli de la care am învățat primele lucruri esențiale, va rămâne, chiar și atunci când zidurile sau gardurile vor înceta să existe. #măînclin

  4. Pentru mine, Scoala Nr. 36 reprezintă o parte din cea mai frumoasă perioadă a vieții mele.
    Chiar si dupa ani si ani de absența atît din oraș cit si din tara, am venit măcar să-mi arunc o privire la ea si sa vad cum o mai duce.
    Doamna Voitinovici mi-a fost învățătoare. Am căutat-o și am găsit-o de cîțiva ori in ultimii 30 de ani…pe domnul Strategie, fostul meu diriginte, l-am văzut chiar anul trecut cînd am venit in țară să-mi văd familia.
    Aceasta școala mi-a dat, prin oamenii minunați care-și făceau mai mult decît meseria, o bază extraordinar de solidă pentru restul vietii mele de student si de om al muncii (apropo, probabil ca si eu sunt unul din cei 10 specialiști enumerați mai devreme).
    Era un loc vibrant, viu, real, cu oameni la fel.
    Daca acum e pe cale de disparitie, e trist… dar sînt convinsă ca la mijloc e un set de factori, răutăcios combinați de viata…
    Și sa nu uit, profesorii care au servit aici, cu siguranță merită un pronume de politețe iar cei care nu sînt capabili să-l folosească la adresa lor, foarte probabil au nevoie sa se întoarcă la scoala, eventual chiar la 36, unde noi am fost învățați să respectăm oamenii.

    1. Simina Orghidan… Acest nume îmi amintește de vecina etajul 3 parcă, de la scara R-ului pe lângă care treceam să merg în parc. Mă înșel? 🙂
      Acum îmi amintesc și chipul doamnei Voitinovici, chiar dacă numele-l uitasem. Mulțumesc!

  5. M-am grăbit nitel si functia de autocompletare a telefonului, mi-a jucat feste. Diringintele meu se numeste Stratenie. Imi cer scuze pentru neatenție.

    1. Domnul Gabriel Stratenie mi-a fost și mie profesor de istorie, clasa mea având-o ca dirigintă pe doamna Nina Roșu, profesoară de română.

  6. Trist, foarte trist să aud asta. Am învăţat opt ani aici, între 2002 şi 2010, fiind ultima generaţie care a absolvit ”Şcoala 36”, ea mai apoi fiind transformată în structură a Liceului Teoretic ”Decebal”. Articolul mi-a trezit foarte multe amintiri, acei opt ani petrecuţi în această şcoală fiind cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Acum am 24 de ani, anul viitor eu şi colegii mei ne vom vedea la întâlnirea de 10 ani de la absolvire şi îmi doresc să cred că ne vom vedea tot în curtea în care domnul director Stratenie ne chema ”la careu”, în clasa în care doamna învăţătoare Ungureanu Viorica şi mai apoi, domnul profesor Scuratovschi Nicolae, secondaţi de mulţi alţi profesionişti, ne-au călăuzit paşii spre ceea ce urma să fie viaţa şi mai ales, ne-au învăţat ce înseamnă bunul-simţ. Felicitări pentru articol!

    1. Mulțumesc, Theodor! Trec pe lângă fosta școală de fiecare dată când revin în Constanța-mi natală, ai mei părinți locuiesc încă la un bloc distanță de ea, pe Fragilor. Și da, toți avem multe amintiri acolo, în curtea și în clasele ei, chiar dacă mai vrem sau nu să recunoaștem.
      Salutări domnului Stratenie! 🙂
      #mulțumesc

  7. Doamna Invatatoare , va multumesc pentru tot ! Ne.ati facut oameni mari si frumosi pe majoritatea . Va multumesc!

  8. Am fost „educat” la școală 36 timp de 8 ani. Pot sa va spun că atunci când clasa mea a trecut in a 5-a toti eram in culmea fericirii pentru că scăpasem de ea. Dar nu ne-am așteptat ca ea sa vina in clasa noastră din placere ca să mai bată puțin la noi. Asa am fost noi bătuți de această doamnă educatoare timp de 8 ani. Pot sa va spun ca nu avea pic de milă, nu conta cat de mic erai. Cât despre stimatul profesor de matematică Scuratovski, era cel mai pervers moșneag. Pipăia fără rușine fetele in fața clasei, palme la fund etc. La meditații era si mai rău. Sincer sa fiu era o școală in stil comunist in anii 2000.

  9. Alexandru, sunt triste astfel de episoade. Pentru că rămân urme. Urme adânci în sufletele unor copii. Asemenea persoane nu au ce căuta la catedră, clar! Iar aici nu este vorba despre un regim politic, anii mei de școală din „era” comunistă se pare că au fost mult mai frumoși decât au fost ai tăi. Totul se rezumă la oameni, Omul sfințește locul. Și tot el îl împute, da! Dar oamenii nu întotdeauna aleg să rămână oameni, unii preferă să fie lume. Îmi pare rău!

  10. Ene mi-a fost diriginte in V-VIII.
    Stratenie era director.
    In toamna 2018 am intrat dupa 15 ani in scoala si ce sa vezi ? Era la fel. Am fost delegat la o sectie de votare pentru mizeria aia de referendum si am dat si de Dl.Stratenie. Abia se mai misca. Clasa mea era la fel. La fel de mizerabila. Holurile, toaletele, la fel…de mizerabile. La cancelarie in schimb gresie pe jos, usi noi si zugraveala alba fresh. Ca altfel le pute la profesori.
    Termopanele alea si rozu au fost facute in epoca lu mazare independent. De atunci nimic.
    Sa mai zic ca Stratenie venea la ore cu semne in piept cu psd si trandafiri? Vesta lui maro cu toate mizeriile infipte era clasica deja. Si acuma cred ca o are.
    Clasa si tabla le-a renovat taicamiu ca lucreaza in constructii. L-am vazut si pe pe Scuratovschi in toamna. Alta fosila.
    Si-au batut joc de tot astia.
    As mai povestii destule da mi-e greata.
    Salutari vecine’ de la parter V1. scara B 😉 eram la 4.

  11. Pentru mine scoala generală nr 36, reprezintă „leagănul copilăriei mele”, locul unde dascălii m-au învățat să desluşesc „buchea cărții”, formându-mă ca om pentru societate !
    Mii de mulțumiri dnei invățătoare Dermiş Georgeta,, dnei diriginte Diaconescu Florentina, dnei directoare Nanu Monica, si implicit celorlalte cadre didactice care şi-au adus aportul la dezvoltarea şi perfecționarea atât a mea, cât şi a celorlalți elevi parte a promoției 1986 !
    In speranța că acest locaş îşi va păstra menirea, inchei urând tuturor dascălilor şi promoțiilor de elevi, multă sănătate şi împliniri alături de cei dragi !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *