„Toată lumea aleargă după succes.” Asta-și spunea mereu înainte de culcare, încercând cumva să-și justifice acțiunile de peste zi, și să scape astfel, parțial măcar, de vinovăția ce-o simțea uneori, atunci când chipurile învinșilor zilei i se mai perindau uneori prin fața ochilor. Dar lucrul acesta se întâmpla rar. Greutățile copilăriei petrecute în micuțul orășel de provincie în care văzuse pentru prima oară lumina zilei, îi slăbiseră aproape în totalitate receptorii morali, astfel că lumea ajunsese să-i pară mai degrabă o imensă tablă de șah, pe care învățase cum poate muta oamenii încolo și-ncoace, cât să-și croiască drumul visat.
Nu-și disprețuia semenii. Din contră, chiar îi iubea, câtă vreme aceștia se dovedeau a-i fi de folos. Îi iubea instant, îi numea frații lui, frați pentru care și-ar fi donat un rinichi, cel puțin la nivel declarativ. Numai că uneori se mai întâmpla ca aceștia să-i stea în cale, să-i blocheze ascensiunea ce l-ar fi făcut să se detașeze pentru totdeauna de trecutul său plin de felurite lipsuri, iar în astfel de cazuri frații sfârșeau zdrobiți social și profesional, doar pentru simplul fapt că uitau că-s doar o treaptă pe care s-ar fi putut cățăra mai sus. Cât mai sus.
Așa că nopțile-i erau line, somnul netulburat, iar diminețile ce urmau începeau invariabil cu aroma cafelei la ibric, cu fum de țigară și cu ritualul identificării următoarei trepte de urcat. Asta pentru că-n sinea lui era ferm convins că singura sa menire pe acest pământ este aceea de-a deveni un om măreț, un om despre care să se scrie și să se vorbească sute de ani după ce va înceta să existe. Ori pentru asta era obligatoriu să fie puternic, să fie un învingător, altminteri numele său n-ar fi intrat nici măcar în micuța carte a orășelului său de baștină, lucru deloc mulțumitor pentru potențialul său.
O, da, iubea la nebunie istoria! Și nu pentru că se visa intrat în veșnicia ei, cât pentru simplul fapt că aceasta nu-și irosea paginile cu numele învinșilor, a victimelor fără de care eroii n-ar mai fi putut fi eroi, deci iată încă un lucru care-i întărea credința că lumea este împărțită doar în învingători sau învinși. Doar pragmatismul cărților de istorie îi aduceau alinare, cele sfinte îl lăsau indiferent. Era supărat pe Dumnezeu. Îl considera un Mare zgârcit câtă vreme îl dezavantajase fizic din naștere, iar faptul că Cel-de-Sus îl înzestrase doar cu o alură de scutier, ce contrasta cu oricare calitate fizică a oricărui erou intrat în oricare istorie, îl durea doar prin prisma faptului că-i îngreuna drumul către neuitare. Și tot pe seama zgârceniei Lui punea și faptul că devenise atât de crud, în special cu cei înzestrați fizic. Dar toate astea erau doar simple detalii pe care oricum timpul le va topi în uitare, așa că încetase să-și mai bată capul cu astfel de prostii.
În dimineața cu pricina avea-n cătare 2 colegi de muncă, pe care urma să-i pună pe lunga sa listă de om măreț. Unul răspândise vorba între colegi despre un mic detaliu ce ținea de viața-i intimă, iar celălalt, o ea, îndrăznise să se înscrie în concursul pentru funcția la care, conform calculelor sale, ar fi trebuit să fie unic candidat. Mai puțin conta dacă vorba răspândită era sau nu adevărată, ori dacă a sa colegă era sau nu mai bine pregătită profesional, tot ceea ce conta erau doar sacrificiile și eforturile pentru a muta oamenii pe tabla lui, astfel încât frații săi de partid să poată așeza favorabil astrele pentru escaladarea unei noi trepte, iar riscurile unei eclipse, oricât de mici, trebuiau înlăturate imediat, cu orice preț, și-n cel mai exemplar mod. În caz contrar, o nouă aliniere a astrelor ar fi presupus alți 4 ani de așteptare. Minim.
Pe la colțurile instituției încă se vorbea despre recenta demitere a Supremului, angajații se întreceau în speculații, chiar dacă nimeni, dar absolut nimeni, n-ar fi putut spune vreun cuvânt rău despre cel care-i condusese mai bine de un deceniu. În definitiv, fusese un om corect, integru și, mai ales, un profesionist desăvârșit. Poate tocmai de aceea majoritatea speculațiilor păreau de-a dreptul fanteziste. În acest context a învățat să-și afișeze uimirea și regretul în timpul micilor reprize de bârfă colectivă, și n-avea cum să fie altfel câtă vreme toată lumea știa deja că și-ar fi donat fără să clipească un rinichi pentru Suprem. Dintre toți însă, era singurul care știa adevăratul motiv al nefericitului eveniment dezbătut cu atâta ardoare. Mă rog, nefericit pentru unii… Acum trebuia doar să se îngrijească de ceilalți 2 nefericiți cere-i îngreunau accesul la jilțul de Suprem, că doar nu se împiedica de două cioturi.
Cu gândul acesta a ajuns la locul de fumat, că până-n prânz drumul său va fi neted ca-n palmă. Și-a salutat colegii fumători cu un gest discret din cap și și-a aprins grăbit țigara, trăgând primele fumuri cu nesaț. Observă cu coada ochiului cum ceilalți și-au stins țigările abia începute și cum s-au retras discret, dar astfel de situații deveniseră obișnuite de la o vreme, plus că acum nimeni nu i-ar mai fi fost de folos în vreun fel. Așa că butonă puțin telefonul, să-și mai omoare singurătatea, apăsând notificarea e-mail-ului apărută pe ecran. Doar că la fiecare rând citit, din e-mailul primit, simțea cum încrederea sa se ofilește. Prietenul său sus-pus în partidul mult iubit, fratele pentru care și-ar fi dat și celălalt rinichi, îi cerea sec să-și retragă candidatura la funcția de Suprem, fără vreo explicație, doar cu un link. Pa, frate! Bine te-am regăsit, dobitocule! Apăsă totuși link-ul din e-mail, iar poza ce se afișă pe ecranul generos al telefonul său era o poză publicată de un site de scandal. O poză cu el. Cu el și cu fostul Suprem.
Ultimele două zile se dovediră a fi foarte stranii. Și dureroase.
În prima zi a bântuit aiurea pe străzi, ignorat de lume, și cu-n gust amar în gură. Gustul înfrângerii. Sau al orgoliului făcut bucăți. Sau ambele. Dar cel mai dezgustător moment a fost cel în care și-a privit corpul desfăcut de către 2 legiști plictisiți, iar ciuda i-a fost și mai mare când a realizat că toate loviturile și strigătele sale s-au topit în nepăsarea acestora. Ah, și cât de tare îl durea nepăsarea!
Amarul cel mai amar avea să vină însă-n următoarea zi, când și-a însoțit trupul condus pe ultimul drum. Mă rog, mai degrabă dus, căci sicriul transportat de doi brancardieri de la spital era unul foarte modest. Și mult mai modest locul de veci comun, oferit probabil de vreo cunoștință de-a sa de la Primărie. În rest, nimeni! Nici frați, nici rude, nici colegi… și nici măcar părinții! Și-n golul acela dezgolit deja simți o furie neputincioasă, privind cum este pus de-a valma în groapa în care mai erau stivuite deja alte două sicrie, la fel de modeste. Să i se întâmple una ca asta tocmai lui, celui care era menit să devină un om măreț, celui care merita a fi condus pe ultimul său drum cu mare alai și jale mare, într-o mare de coroane? Unde era marele său nume cioplit și aurit într-o imensă piatră de granit?
Ultima lopată de țărână fu aruncată peste proaspătul mormânt, iar unul dintre gropari privi o clipă numele scris pe mica cruce de lemn.
– Auzi, tu știi cine e ăsta, își întrebă colegul.
– Habar n-am! Doar un altul care a luat-o-n sus!